Se întâlnesc în ziua în care el îi îmbracă un monolog cu ploaie exact când trebuie — și, pentru prima oară în viața fiecăruia, cineva face un lucru la timp, pentru celălalt, fără să-l ceară. Din asta se naște o dragoste care încape într-o garsonieră și în toată zăpada României ținută sub pat, în trei pungi de amidon; o casă în care ea stă cu ochii închiși și „ascultă cum sună o casă în care e iubită".

E o poveste despre tot ce se aude fără urechi. Despre cum „lumea intră în om pe unde poate, ca apa — astupi într-o parte, găsește-n alta". Și despre doi oameni care, atunci când nu le mai ajung cuvintele, învață să-și facă sunetele unul altuia pe piele.

A darab oldala