Și cu violoncelul ce facem?

Într-o sală de așteptare, în care nu știm ce se așteaptă, trei oameni încearcă să facă față lipsei de ocupație, plictiselii și trecerii timpului. Cel de-al patrulea cântă la violoncel, impertubabil, fără oprire. Dacă la început, muzica sa stârnește interesul celorlalți, acesta se transformă treptat în indiferență, apoi chiar în exasperare, în refuzul de a-l mai asculta pe cântărețul necunoscut și învăluit de mister. În cele din urmă, instrumentistul va fi evacuat, prin forță, lăsând în urma sa violoncelul, stingher și inutil. De aici se naște laitmotivul care va da și titlul piesei: „Și cu violoncelul ce facem?” enunțat aproape obsesiv spre final. Dacă la un prim nivel, este abordată tema incompatibilității între artă și obtuzitatea unor indivizi, la un alt nivel, derivat din teatrul absurdului, piesa poate fi interpretată ca metafora instalării unei stări simptomatice pentru omul contemporan.