O noapte furtunoasă

La o distanță de aproape un secol și jumătate de la prima reprezentație a Nopții furtunoase, textul lui Caragiale atrage cu aceeași intensitate actorii, regizorii și publicul românesc. Și de multe ori, această atracție nu vine din dorința de modernizare, de aducere în prezent a situațiilor de cuplu, sociale sau politice, zugrăvite fără milă de umorul și sarcasmul caragialian, ci tocmai din savoarea acelei epoci, care patinează imaginea eternului român, creând distanța necesară pentru declanșarea mecanismului comic cu atât mai frenetic cu cât încercăm să fugim de această imagine - inseparabilă umbră a noastră. Cum să nu recunoaștem și astăzi ciocnirile flagrante dintre esență și aparență, pretențiile fără fundament, discursurile politice golite de orice substanță, iubirile mofturoase și trădările multiplelor triunghiuri conjugale din așa-zisa „lume bună", pentru care să fii la modă - în gândire și comportament - e literă de lege? Castigat ridendo mores, spuneau latinii, și mai mult ca sigur, Caragiale reușește și acum să-l coboare pe Sfântul Nicolae din cui pentru a-i biciui tocmai pe cei care îl foloseau și îl folosesc pe nedrept în societatea românească.