Gertrude. Strigătul

Gertrude.Strigătul este o tragedie clasică devenită o meditație asupra sexualității și a puterii, o explorare a dorințelor umane cele mai ascunse. Rescrierea radicală a Hamlet-ului, concentrată pe figura feminină a Gertrudei, lasă valorile tradiționale să se prăbușească sub greutatea propriilor excese. Gertrude nu mai este doar mama lui Hamlet sau văduva regelui sau soția lui Claudius, ea este marcată de strigătul propriei suferințe și plăceri, o obsesie politică și erotică, o voce între agonie și extaz. Vedem o Gertrude care nu mai are nimic de ascuns. Însă pe Hamlet, fiul torturat de o moralitate extremă, strigătul ei îl sfâșie între iubirea și ura față de propria mamă. În jurul acestui strigăt – simbol al impulsurilor încătușate – gravitează toate personajele. Devine centrul unui univers teatral în care tensiunile se nasc din lupta între ce se poate cunoaște și ceea ce scapă înțelegerii.

Howard Barker este un dramaturg de renume internațional, ale cărui prime piese au fost jucate la Royal Court și de Royal Shakespeare Company. Din 1992, lucrările sale sunt prezentate de propria sa companie, The Wrestling School. Teatrul lui Barker se caracterizează prin forma sa poetică, non-naturalistă și construiește lumi ale contradicției, suferinței și pasiunii sexuale. Barker este, de asemenea, poet și teoretician al teatrului, iar „Teatrul Catastrofei” propus de el definește o nouă formă de tragedie pentru timpurile noastre.

Denisa Hălăngău este regizoare de teatru, absolventă a Facultății de Teatru și Film, din cadrul Universității Babeș-Bolyai, în anul 2023. Încă de la primele spectacole și-a manifestat interesul pentru explorarea unor forme de expresie artistică esențializate, epurate de orice exces și, în același timp, capabile să-i ofere spectatorului un spațiu pentru propria imaginatie. Caută să deplaseze accentul de pe text pe partitura emoțională extrasă din acesta, de pe psihologie și monolog interior pe limbajul corporal, pe elementele acustice și vizuale. Actorul este punctul central al construcției regizorale, iar partiturile interpretative sunt duse la un nivel crescut de intensitate prin transformarea dramatismului încapsulat în text într-o experiență generată cu ajutorul ritmului, corpurilor și spațiilor.